Icoana traditională, este o formă de exprimare a Bisericii din vremuri foarte timpurii. În primii ani de la formarea Bisericii creştine, acestă nouă modalitate de exprimare după cea scrisă (Biblia), a avut rolul de a ajuta la cunoaşterea de către toată lumea şi in special a celor care nu ştiau să citească cuvantul lui Dumnezeu.

      Icoana in esenta este putina rugaciune, o rugaciune a privirii prelungita prin mâna artistului, o rugăciune a sufletului, a sufletului care refuză adesea raţiunea prin acceptarea nemijlocită a nevăzutului în chip vazut.

      Iconarii sunt asemeni meşterului Manole, ziditori de slove in imagini, aceştia se apropie de Dumnezeu, dăruinduse cu fiecare pată de culoare din sufletul lor sacrului şi profanului în acelasi timp. Prezenţa icoanelor în lacasele de cult şi în casele noastre este cu atât mai necesară, cu cât prin ele, ca reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu sau ale sfinţilor, se menţine vie legătura dintre credinciosi si cei pe care ele le reprezinta, cei dintai avand mai viu in suflet chipul celor din icoane, pe care-i cinstesc si de care se simt mai apropiaţi. Cinstirea, care se dă chipului, trece la prototip, iar cel ce se închina icoanei se închina fiinţei pictate pe ea. Iconarul are experienţe profunde şi tainice, aparte de arta picturală în general şi este implicit realizată din dorinţa de apropiere faţă de Dumnezeu, fiind un imn de slavă adus pentru a bucura privirea şi a mângâia sufletul.